O cafea neagră... și-o ploaie de gheață,
Când spirtul mai arde culori în odaie -
O privire pe-o carte, pe straie,
Și pasul mă-ndrumă în dimineață.
Cum frigul, tremurând ca o veste,
Tot plânge de-al meu și de-al tău...
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Și plouă cu-o părere de rău.
Am uitat dacă merg... încă tot mă iubesc...
Am ajuns la timp, ocup și un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc...
E numai vedere... nu mai pot să vorbesc...